Unexpected „Hi. Nice to meet you”, those „first” in everything, breathless first kiss, frozen-hearted first break up, the sweet and memorable after break up first make up, that first touché „I love you!”, moments, nights spent togehter, words and feelings showed to each other, situations of „I’m here for you!”, a smile, a kiss, a touch, a look, an word, anything of what makes two an „us”... breath taking memories...
Loving can be the best thing that happens... it can bring you to the highest altitude one could see, but it can trample rough-shod over you drowning you deeper and deeper into dark... love can be everithing: the morning awake smile that makes the day sunnier and warmer as you lighen others day... it can be that wind as the sound of your peaceful soul wandering in an usual world making from „beautiful”- „miraculously wonderful”... it can be that push from behind that can change your life...the step that normally you wouldn’t make...
All these makes one feel worth living...makes one alieve...
But what happens in this mixture of breath taking memories when you find out that these feelings are not at the same intensity as yours? When you realise that your determination of fighting for your love even against everybody else can be, in his eyes, in front of the first hitch, the decision of forsaking love? What happens then? Where does that lead you?
I’ve learned that priorities in ones life are hierarchical... It can happen that in ones life you can be on a lower level than someone or something else... and this can make one back off and thrown you somewhere behind... And in ones decision the worst part is that you are allowed to do nothing... And sadly to say this, you are wiling for humble and humble wishes just so you cannot see everything you built tumbling down...
Sweet illusions thrown out to the window.... Reality brought me down to Earth with a bump... An old lesson that I cannot learn...
marți, 29 iunie 2010
luni, 28 iunie 2010
"Sunetul singuratatii"
Initial, lucrare pentru un examen, un scenariu coregrafic... iar la indemnul unor persoane, m-am gandit sa-l impartasesc... enjoy...si astept parerile voastre
Tabloul 1
Amurgul unei zile de toamna. Covorul de frunze din gradina pustiita devine gazda Ioanei si sufletului ei macinat de singuratatea ce o inconjoara.
„Ia loc, Singurătate!
E frig în această viaţă de imagini şterse
Exil nostalgic, cetate episcopală ne-a prins
Tesem pânza clipei mohorâte rembrandiind ca-ntr-o stampă
Avem deasupra stele, dedesubt întrebări
Suntem împovărate de ceaţă uneori de cîte un zbor
Sub poarta inimii, sub ninsoarea ei
Ochii proptiţi de aer ploape
Intre cuvinte, norii cu ochi
Vii ne poartă la tâmpla
Unui cer îngândurat.
Ia loc, Singurătate!
Nu suntem singure pe câmpiile de gheaţă, o lume
De lacrimi se stinge sub gânduri arhi-tectonice eterne
Ca şi moartea piramidei, o tristă
Privire ne-apasă, ne frânge!
Aprindem lumânări”
Imaginile vietii alaturi de ceilalti devenisera siluetele unor obiecte sterse, intetosate. Astfel, Ioana incepe sa rupa toate acele imagini neclare, respingand si ea la randul ei ideea de a fi inconjurata de lume.
„N-am ştiut că floarea amară a singurătăţii are, atunci când o atingi de obraz, sunetul unor paşi care pleacă.”
Cunoscand singuratatea, aceasta accepta plecarea celeilalte persoane, astfel creand o lume noua. O lume in exil, plina de intrebari care asteapta raspuns, o lume mohorata, intunecata. Cunoscand astfel singuratatea, Ioana nu o considera o victorie inaintea celorlalti, ci un naufragiu personal. In peisajul morbid, aprinde lumanari pentru a pastra, prin lumina lumanarilor, o legatura cu lumea reala. Gaseste in singuratate prietenul ce o intelege, ii impartaseste durerea, o consoleaza, dar nu ii da raspunsuri.
Pentru inceput compasiunea ii ajunge, inca nu vrea raspunsuri. Vrea doar sa se descarce si sa sufere in liniste. Ioana vede in acest exil un mod de aparare fata de cei din jur, un scut ce o fereste de a fi ranita mai mult decat e. Dragostea neimpartasita a adus-o in apogeul suferintei, astfel fiind impinsa spre o decizie ce avea sa ii aduca bine mai tarziu, dar care pe moment i-a facut cunostinta cu singuratatea. Prima concluzie spre indreptarea lucrurilor in viata ei a fost aceea de a prefera sa fie regina peste singuratate decat sluga in dragoste.
Cu astfel de ganduri si-a creat Ioana universul singuratatii. Intr-o liniste asurzitoare, o muzica sumbra ce corespundea durerii din sufletul ei, intr-o seara ce sa revarsa asupra covorului de frunze pe care ea a poposit.
Tabloul 2
(Visul)
„Singurătatea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea n-au parfum”
„M-am intors. Imi pare rau. Vreau sa imi indrept greseala. Mai da-mi o sansa. Te iubesc!”
Regretul lui Andrei ca a pierdut-o pe Ioana prin comportamentul lui il face sa vrea sa-si indrepte greseala facuta. Astfel se intoarce la ea incercand sa primeasca o a doua sansa.
„Cu timpul ranile se vindeca, dar cicatricile raman adanc imprimate in suflet” – era singurul raspuns pe care il putea gasi Ioana. Nu stia daca merita sa-i mai dea o sansa. Odata ce cunoscuse singuratatea, Ioana considera ca aceasta ar fi fost calea de a-si putea reveni din dezamagire si metoda prin care se putea redescoperi. Nu stia daca era pregatita sa paraseasca aceasta lume noua pe care ea o coordona.
Hotaraste sa lase timpul si actiunile lui Andrei sa o ajute sa ia o decizie care sa-i schimbe din nou viata. Alaturi de Andrei apar si cele trei foarte bune prietene ale ei bucuroase ca, in sfarsit, o revad pe Ioana. Prietene care in momentele ei cele mai dureroase, momente in care se simtea singura fara voia ei si suferea, momente in care avea nevoie de macar una dintre ele pentru a-i fi alaturi, niciuna dintre ele nu a venit s-o sprijine. De ce ar merita ele sa beneficieze de atentia ei? De ce ar fi privilegiate? Cand ele nu au stiut de existenta ei in momentele grele.
„Hai cu noi! Hai sa mergem sa ne ocupam tot timpul impreuna, ca in vremurile bune!”
„Ca-n vremurile bune? Si-n vremurile grele? Atunci unde sunteti? Atunci nu trebuie sa fim impreuna?”
Ioana constientiza ca aceea nu era o prietenie adevarata si considera ca venise momentul adevarului. Adevar ce nu a fost acceptat de cei patru care au preferat s-o respinga din viata lor decat sa-si indrepte greselile.
Momentul respingerii s-a concretizat intr-o vijelie intunecata si friguroasa pret de cateva secunde dupa care totul s-a oprit. Natura a amutit, timpul parca se oprise, iar tot ce Ioana auzea si vedea erau siluetele sterse ale prietenilor ei care ii aruncau vorbe pe care nu le intelegea, insa constientiza ca era respinsa. Vocile lor deveneau ascutite ca niste tipete urmate de sunetul deja cunoscut al pasilor care pleaca.
Si dintr-o data s-a luminat, s-a trezit tipand si tremurand in aceeasi gradina parasita, pe acelasi covor de frunze de toamna.
„Singurătatea e soarta spiritelor superioare”
Acest vis a facut-o sa realizeze faptul ca ea era la un nivel mai inalt decat ceilalti si astfel pretentiile ei trebuiau sa fie mult mai ridicate.
Tabloul 3
(Desprinderea)
Gradina devenise locul de pace, momentul de respiro din lumea prea rapida. Ioana petreceea cea mai mare parte a zilei acolo, scriind poezii ce sufletul i le dicta, punand intrebari si asteptand raspunsuri ce nu mai veneau. Nu intelegea de ce aceasta singuratate era asa linistita, calma si rabdatoare, dar nu putea sa-i vindece ei durerea si nu ii dadea raspunsurile de care aceasta avea nevoie.
„De ce nu pot gasi raspunsuri?”, „De ce oamenii incearca sa fie ceea ce nu sunt si in final dezvaluie adevarata lor fata?”, „Cum pot face durerea si aceste rani sa dispara?”, „Oare voi reusi vreodata sa redevin persoana ce eram odata?”. De ce? Cat? Cand? Cum? Oare? Astfel de intrebari ii umpleau mintea Ioanei. Neputand gasi raspunsuri la aceste intrebari concluziona ca a ei ar fi vina pentru aceasta tacere cat si pentru situatia in care se afla.
Astfel se razbuna pe ea insasi considerand ca nu era destul de buna pentru Andrei sau pentru prietenele ei si ca merita sa sufere pentru insuficinta ei ca persoana.
Poeziile ei ajunsesera morbide, toate ideile ii erau negativiste, iar ea se izolase definitiv de tot ceea ce insemna viata cotidiana. Gradina devenise refugiul ei. Nimeni si nimic nu o deranja sau o perturba de la gandurile ei.
Talentul i se dezvolta doar in singuratate.
Tabloul 4
(Sfarsit)
Ziua in care gradina si-a luat adio de la compania Ioanei a fost ziua in care acolo a aparut o noua casa. Astfel a fost nevoita sa-si duca singuratatea in alt lacas. Si s-a izolat in camera sa.
Dar lucrurile se schimbasera. Nu mai era la fel ca in gradina in care petrecuse atata timp. Nu mai putea scrie poezii, nu-si mai gasea asa numita „liniste” ci doar simtea durerea de dinainte si nu-i gasea niciun motiv.
Nici acea „prietenie” a singuratatii nu o mai gasea. Simtea doar durere. Acea singuratate devenise o parte din ea. Insa Ioana nu mai vroia sa traiasca in aceasta singuratate. Vroia sa redevina persoana care era inainte.
„Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are,
Nici cei singuri - singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.”
Astfel, Ioana incearca sa reintre in lumea din jurul ei pe care a ignorat-o atata timp. Numai ca nu se mai regasea in aceasta lume. Tot ce o putea face a se simti vie erau cosmarurile sterse in care auzea vocile ce o respingeau si durerea sufleteasca. Nu mai putea gasi o cale de comunicare cu lumea din jur, o cale de a redeveni ea. Nu gasea decat singuratatea ce ii era atat de prezenta in viata.
Vroia sa scape de ea, vroia sa auda si altceva decat acele voci, vroia ca imaginile sale sa redevina clare insa nu reusea. Gasea alinare in lacrimi, in idei negativiste si in imaginile sterse.
„Vroiam macar ca cineva in aceasta lume sa ma inteleaga si sa incerce sa ma ajute sa scap de ceea ce nu vroiam sa devina parte din mine. Vroiam doar o viata normala”
Trupul Ioanei a fost gasit in fata noii case, locul ce inainte fusese exilul ei, gradina pustiita cu un covor de frunze de toamna...
„În singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui”
Se pare ca Ioana nu a gasit acea dragoste...
Tabloul 1
Amurgul unei zile de toamna. Covorul de frunze din gradina pustiita devine gazda Ioanei si sufletului ei macinat de singuratatea ce o inconjoara.
„Ia loc, Singurătate!
E frig în această viaţă de imagini şterse
Exil nostalgic, cetate episcopală ne-a prins
Tesem pânza clipei mohorâte rembrandiind ca-ntr-o stampă
Avem deasupra stele, dedesubt întrebări
Suntem împovărate de ceaţă uneori de cîte un zbor
Sub poarta inimii, sub ninsoarea ei
Ochii proptiţi de aer ploape
Intre cuvinte, norii cu ochi
Vii ne poartă la tâmpla
Unui cer îngândurat.
Ia loc, Singurătate!
Nu suntem singure pe câmpiile de gheaţă, o lume
De lacrimi se stinge sub gânduri arhi-tectonice eterne
Ca şi moartea piramidei, o tristă
Privire ne-apasă, ne frânge!
Aprindem lumânări”
Imaginile vietii alaturi de ceilalti devenisera siluetele unor obiecte sterse, intetosate. Astfel, Ioana incepe sa rupa toate acele imagini neclare, respingand si ea la randul ei ideea de a fi inconjurata de lume.
„N-am ştiut că floarea amară a singurătăţii are, atunci când o atingi de obraz, sunetul unor paşi care pleacă.”
Cunoscand singuratatea, aceasta accepta plecarea celeilalte persoane, astfel creand o lume noua. O lume in exil, plina de intrebari care asteapta raspuns, o lume mohorata, intunecata. Cunoscand astfel singuratatea, Ioana nu o considera o victorie inaintea celorlalti, ci un naufragiu personal. In peisajul morbid, aprinde lumanari pentru a pastra, prin lumina lumanarilor, o legatura cu lumea reala. Gaseste in singuratate prietenul ce o intelege, ii impartaseste durerea, o consoleaza, dar nu ii da raspunsuri.
Pentru inceput compasiunea ii ajunge, inca nu vrea raspunsuri. Vrea doar sa se descarce si sa sufere in liniste. Ioana vede in acest exil un mod de aparare fata de cei din jur, un scut ce o fereste de a fi ranita mai mult decat e. Dragostea neimpartasita a adus-o in apogeul suferintei, astfel fiind impinsa spre o decizie ce avea sa ii aduca bine mai tarziu, dar care pe moment i-a facut cunostinta cu singuratatea. Prima concluzie spre indreptarea lucrurilor in viata ei a fost aceea de a prefera sa fie regina peste singuratate decat sluga in dragoste.
Cu astfel de ganduri si-a creat Ioana universul singuratatii. Intr-o liniste asurzitoare, o muzica sumbra ce corespundea durerii din sufletul ei, intr-o seara ce sa revarsa asupra covorului de frunze pe care ea a poposit.
Tabloul 2
(Visul)
„Singurătatea este o grădină în care sufletul se usucă, florile care cresc în ea n-au parfum”
„M-am intors. Imi pare rau. Vreau sa imi indrept greseala. Mai da-mi o sansa. Te iubesc!”
Regretul lui Andrei ca a pierdut-o pe Ioana prin comportamentul lui il face sa vrea sa-si indrepte greseala facuta. Astfel se intoarce la ea incercand sa primeasca o a doua sansa.
„Cu timpul ranile se vindeca, dar cicatricile raman adanc imprimate in suflet” – era singurul raspuns pe care il putea gasi Ioana. Nu stia daca merita sa-i mai dea o sansa. Odata ce cunoscuse singuratatea, Ioana considera ca aceasta ar fi fost calea de a-si putea reveni din dezamagire si metoda prin care se putea redescoperi. Nu stia daca era pregatita sa paraseasca aceasta lume noua pe care ea o coordona.
Hotaraste sa lase timpul si actiunile lui Andrei sa o ajute sa ia o decizie care sa-i schimbe din nou viata. Alaturi de Andrei apar si cele trei foarte bune prietene ale ei bucuroase ca, in sfarsit, o revad pe Ioana. Prietene care in momentele ei cele mai dureroase, momente in care se simtea singura fara voia ei si suferea, momente in care avea nevoie de macar una dintre ele pentru a-i fi alaturi, niciuna dintre ele nu a venit s-o sprijine. De ce ar merita ele sa beneficieze de atentia ei? De ce ar fi privilegiate? Cand ele nu au stiut de existenta ei in momentele grele.
„Hai cu noi! Hai sa mergem sa ne ocupam tot timpul impreuna, ca in vremurile bune!”
„Ca-n vremurile bune? Si-n vremurile grele? Atunci unde sunteti? Atunci nu trebuie sa fim impreuna?”
Ioana constientiza ca aceea nu era o prietenie adevarata si considera ca venise momentul adevarului. Adevar ce nu a fost acceptat de cei patru care au preferat s-o respinga din viata lor decat sa-si indrepte greselile.
Momentul respingerii s-a concretizat intr-o vijelie intunecata si friguroasa pret de cateva secunde dupa care totul s-a oprit. Natura a amutit, timpul parca se oprise, iar tot ce Ioana auzea si vedea erau siluetele sterse ale prietenilor ei care ii aruncau vorbe pe care nu le intelegea, insa constientiza ca era respinsa. Vocile lor deveneau ascutite ca niste tipete urmate de sunetul deja cunoscut al pasilor care pleaca.
Si dintr-o data s-a luminat, s-a trezit tipand si tremurand in aceeasi gradina parasita, pe acelasi covor de frunze de toamna.
„Singurătatea e soarta spiritelor superioare”
Acest vis a facut-o sa realizeze faptul ca ea era la un nivel mai inalt decat ceilalti si astfel pretentiile ei trebuiau sa fie mult mai ridicate.
Tabloul 3
(Desprinderea)
Gradina devenise locul de pace, momentul de respiro din lumea prea rapida. Ioana petreceea cea mai mare parte a zilei acolo, scriind poezii ce sufletul i le dicta, punand intrebari si asteptand raspunsuri ce nu mai veneau. Nu intelegea de ce aceasta singuratate era asa linistita, calma si rabdatoare, dar nu putea sa-i vindece ei durerea si nu ii dadea raspunsurile de care aceasta avea nevoie.
„De ce nu pot gasi raspunsuri?”, „De ce oamenii incearca sa fie ceea ce nu sunt si in final dezvaluie adevarata lor fata?”, „Cum pot face durerea si aceste rani sa dispara?”, „Oare voi reusi vreodata sa redevin persoana ce eram odata?”. De ce? Cat? Cand? Cum? Oare? Astfel de intrebari ii umpleau mintea Ioanei. Neputand gasi raspunsuri la aceste intrebari concluziona ca a ei ar fi vina pentru aceasta tacere cat si pentru situatia in care se afla.
Astfel se razbuna pe ea insasi considerand ca nu era destul de buna pentru Andrei sau pentru prietenele ei si ca merita sa sufere pentru insuficinta ei ca persoana.
Poeziile ei ajunsesera morbide, toate ideile ii erau negativiste, iar ea se izolase definitiv de tot ceea ce insemna viata cotidiana. Gradina devenise refugiul ei. Nimeni si nimic nu o deranja sau o perturba de la gandurile ei.
Talentul i se dezvolta doar in singuratate.
Tabloul 4
(Sfarsit)
Ziua in care gradina si-a luat adio de la compania Ioanei a fost ziua in care acolo a aparut o noua casa. Astfel a fost nevoita sa-si duca singuratatea in alt lacas. Si s-a izolat in camera sa.
Dar lucrurile se schimbasera. Nu mai era la fel ca in gradina in care petrecuse atata timp. Nu mai putea scrie poezii, nu-si mai gasea asa numita „liniste” ci doar simtea durerea de dinainte si nu-i gasea niciun motiv.
Nici acea „prietenie” a singuratatii nu o mai gasea. Simtea doar durere. Acea singuratate devenise o parte din ea. Insa Ioana nu mai vroia sa traiasca in aceasta singuratate. Vroia sa redevina persoana care era inainte.
„Nimeni nu e singur pe pământ,
Cineva în grija lui îl are,
Nici cei singuri - singuri nu mai sunt
Dacă are umbră fiecare.”
Astfel, Ioana incearca sa reintre in lumea din jurul ei pe care a ignorat-o atata timp. Numai ca nu se mai regasea in aceasta lume. Tot ce o putea face a se simti vie erau cosmarurile sterse in care auzea vocile ce o respingeau si durerea sufleteasca. Nu mai putea gasi o cale de comunicare cu lumea din jur, o cale de a redeveni ea. Nu gasea decat singuratatea ce ii era atat de prezenta in viata.
Vroia sa scape de ea, vroia sa auda si altceva decat acele voci, vroia ca imaginile sale sa redevina clare insa nu reusea. Gasea alinare in lacrimi, in idei negativiste si in imaginile sterse.
„Vroiam macar ca cineva in aceasta lume sa ma inteleaga si sa incerce sa ma ajute sa scap de ceea ce nu vroiam sa devina parte din mine. Vroiam doar o viata normala”
Trupul Ioanei a fost gasit in fata noii case, locul ce inainte fusese exilul ei, gradina pustiita cu un covor de frunze de toamna...
„În singurătate e nevoie de o dragoste sporită pentru a supravieţui”
Se pare ca Ioana nu a gasit acea dragoste...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)